A mea
Cum treci acum si apa e-n ruine,
si-ti este bine si îmi este bine,
as vrea sa-ti spun, iubito, ca în tine
e vie vrerea ambelor destine.
Te voi iubi cu mila si mirare
cu întrebare si cu disperare,
cu gelozie si cu larma mare,
c-un fel de fardelege care doare.
Si jur pe tine si pe apa toata
care ne tine barca înclinata
ca vei ramane – dincolo de numar
si dincolo de forme, masti si vorbe -
a mea, de-a pururi, ca un brat în umar.
A tine, a mine
Mai miros a tine, mai mirosi a mine,
o sa vina vremea sa ne stearga ea,
încercare aspra, misiune grea,
noua, niciodata, nu ne va fi bine.
Te-am iubit cu moartea în împreunare
te umpleai de mine, iarasi te vîna,
azi ramîi cu moartea, trista, blînda mea,
eu ramîn cu pielea scînteind de sare.
Mai miros a tine, ochii mei sînt plini
de-ale tale lacrimi pîna în calcîie,
dragoste finala, moartea mea dintîie,
floare-n gelozia sectelor de spini.
Mai vorbesc cu tine -trist si dureros
Prin al carnii noastre-mpreunat miros.
Aceeasi floare
Iubito, pe prispa ti-am pus
O floare din lumea de sus,
O floare din insula Marte,
O floare a cailor moarte.
Ea are petalele lungi,
Suflînd ai sa poti sa le smulgi,
Iubito, eu flori nu prea stiu,
Sînt un gradinar damblagiu.
Nu stiu – trandafir, liliac
Pe toate ca tine le fac,
Pe toate le-aduc la un fel
Lalea, trandafir, ghiocel.
O floare a vietii vecine
Si care miroase a tine.
Iubito, pe prispa tu ai
O floare din insula Rai.
Adevaratul fiu
Din cîti copii tot crezi ca ai matale
Prea buna maica, spune-mi care-ti este
Adevaratul fiu a carui mama
Te simti într-adevar pîna la capat.
Nu poti avea copii mai multi ca unul,
Marturiseste-mi care-ti apartine,
Pe care l-ai facut, murind tu însati,
Ca sa le dai si celorlalti putere.
Caci, daca fiul are doar o mama,
Irepetabil este si copilul,
Dar spune-mi, maica buna, adevarul
Din toti acestia, care-ti este fiul?
Ai mei sînt toti, raspunse maica trista,
Dar cel mai mult acel ce n-are mama.
Alb si negru
Înca o noapte alba în contul vietii gri
Înca un bulgar negru la muntele de smoala
Înca un om mai crede si altul îl însala
Si „a minti” se-aude la fel cu „a iubi”.
Nu mai putem distinge minciuna de greseala?
Ni-i dat sa spargem, noaptea, tot ce zidim pe zi
Cu-aceste falimente de praf ce vom zidi?
Iubito, cum sa ducem angoasa mondiala?
Ce drept are minciuna sa vina între noi?
Dam pensie la diavoli sa ne pazeasca iadul.
Noi re-nviem si raiul, si muntele, si bradul!
Te-acuz si-ti cad în fata tîrîndu-ma-n noroi.
Noi sîntem programatii, trimisii, posedatii
Unui blestem mai mare, mai rau si mai adînc.
M-a umilit minciuna, pe-a carei nota plîng.
Strigoii-nstrainarii din casa noastra ia-ti-i.
Înca o noapte alba, poti merge sa te culci
Te voi iubi de taina, de jale si de veghe,
Îti voi fura din vorbe, cercei pentru ureche
Înca o noapte alba, cu negre fructe dulci.
Eu plec nu prea departe, aici, lînga padure
Ma întîlnesc cu Shakespeare, un viitor coleg.
Si într-o tragedie de-a lui am sa te leg,
Ca toti actorii lumii destinul sa ti-l fure.
Prea dulceo! Noapte buna –sa visezi ca minti
Si treaza în minciuna s-adormi cu foc sub talpa
Sa ai o noapte neagra, sa am o noapte alba
Tu cu o taina-n suflet, eu cu-n cutit în dinti.
Analfabetilor
V-am spus ca sunt un om periculos
Si nu mi-ati luat avertismentu-n seama.
V-am spus s-aveti pentru persoana mea
Un plus de-ngrijorare si de teama.
V-am spus ca fac teribil de urât
De sunt calcat putin pe libertate.
V-am spus ca sunt osteanul credincios
Dar care doar cu inamici se bate.
V-am spus sa va astâmparati si voi,
Cenzori capriciosi ai vremii mele,
C-o sa va coste scump maruntul moft,
De a ne face noua zile grele.
V-am spus sa puneti mâna sa munciti.
Sa nu mai tot pânditi zelosi din umbra,
V-am spus ca n-o sa placa nimanui
Pornirea voastra, tulbure si sumbra.
V-am spus ca vremurile s-au schimbat
Si ca situatia e mai complexa,
Nu-i intelectualul – servitor.
Cultura nu-i ceva ca o anexa.
Si lumea nu se poate cuceri
Umflând la cifre si mimind tumulturi
Cu aroganti si trindavi doctoranzi,
Cu papagali care tin loc de vulturi.
V-am spus si am puterea sa mai spun
Ca nu încape muntele în sera
Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad
Si de la caprioara la pantera.
V-am spus sa nu-l fetisizati pe Marx,
Sa nu-i pastrati în spirt învatatura
Si voi într-una fara sa-l cititi
Îl pomeniti pâna va doare gura.
V-am spus ca batalia pentru om
Nu iarta astazi nici o dezertare
Si voi v-ati decorat voi între voi
Când lupta este în desfasurare.
V-am spus ca muzica nu-i un microb
Care ameninta civilizatii
E-a omului pentru a fi mai bun,
V-am spus: ceva care sa-i placa dati-i.
V-am spus, concetateni analfabeti,
Si luati aminte si sa tineti minte.
Dar nu stiam ca v-ati nascut si surzi
Si scoateti arma când vedeti cuvinte.
Anomalii
Sufletul meu, copil tembel, cunoaste,
Inima mea de bivol tînar stie
Ca pe al lumii pat absurd de broaste
Iubirea este o anomalie.
Sa mai iubesti cînd visul un negot e,
Sa mai iubesti cînd prea putini au sale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente clote,
Acestea toate nu sînt stari normale.
Eu cînt la o vioara care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciuma,
Cu voiosie si cu disperare
Eu cînt un cîntec care ma consuma.
Nu-i profitabil sa iubesti cînd este
Mai profitabil sa te faci ca sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduiosat de îngeri.
Normal ramîne numai restul lumii
Care sa se abtina bine stie,
Vioara calda si pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie
La care pururi sufletul mai spera
Pentru ca ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamifera,
Si sus, pe unde gîndul meu e mire.
Antiprimavara
Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.
Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.
Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.
Imi pasa
Mi-e dor de tine
Si nu-mi ajung celelalte
Uite ca un surogat
Pentru puritate
Nu s-a gasit.
Mi-e dor de tine
Mi-e tine de tine
Mi-e înlauntrul meu de tine
Mi-e nu stiu cum,
Mi-e nu stiu ce,
Mi-e dor de tine ca de acasa.
Îmi pasa!
Indragostit de Bucuresti
Nu stiu de ce, pe cât m-afund în viata
ma simt atras de fleacuri omenesti,
si-mi place-n anotimpul de vacansa
sa-ntârzii, sa ramân în Bucuresti.
De el ne-am saturat, dar el ne place,
el e un prag lovit sa vezi alt prag,
si-acum, când sunt satul de locul zilnic
ma simt golit si-mi e deodata drag.
Pe piatra lui am tot batut cadensa
si-am s-o mai bat atât cât voi trai,
spre un Olimp ascuns pe orice strada
în cautarea marii poezii.
Aici m-au sufocat cu dulce teii
si au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viata
si am nascut si-am îngropat idei.
La Bucuresti, copilaria toata,
visam s-ajung sa pot si eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coada
si sa-ntâlnesc si eu pe mama mea.
Eu vara as iubi-o pe orbeste,
dar simt ca toamna-i anotimpul meu,
când frunze si lumini pe bulevarde
mai dau halou parerilor de rau.
Când pe terase se mai bea o bere
si oamenii romante triste vor,
si-n curti se face vin din must de struguri
si toti bucurestenii au umor.
L-am parasit destul, ca azi sa-l caut
si sa-l gasesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.
Ma pregatesc sa fug din nou în tara
si sa cistig aripi dumnezeiesti,
sa pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colt de Bucuresti.
Basarabia pe cruce
Se urca Basarabia pe cruce
Si cuie pentru ea se pregatesc
Si primavara jertfe noi aduce
Si plînge iarasi neamul românesc.
Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu în casa moare cineva
Si n-are tara dreptul sa respire
Si nici pe-acela, simplu, de-a visa.
De-acolo unde s-a sfîrsit pamîntul,
Vin triburi, sa ne ia pamînt si frati
Si-n fata lor abia rostim cuvîntul
Si, prin tacere, suntem vinovati.
Ce cale poate tara sa apuce?
În tragica, neconvertita zi,
Se urca Basarabia pe cruce
Si nu stim învierea cînd va fi.
Batranul cersetor
La colţul străzii e un cerşetor
Cu mâna-ntinsă, către-o altă lume
Decât aceea unde, fără nume,
El ispăşeste râsul tuturor.
Adolescenţii se mai ţin de glume
Şi-i pun în palmă semne de-ale lor,
El e bătrân şi înţelegător,
Cu noi, cu toţii, dar, cu cei mici, anume.
Şi cine observă, înt-o doară,
Ca el e-aici din vremuri de demult,
Imperturbabil, în acest tumult,
El, cerşetorul, a uitat să moară.
Sub zdreanţa lui, minunea se-ntrupează,
În el e Dumnezeu, ce stă de paza.
Carnaval
Cea mai mare surpriză
cel mai mare şoc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
în care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela în care
cineva
a avut ideea genială
să apărem cu toţii
cu feţele noastre reale.
A trebuit să ne mascăm
din nou
ca să ne mai putem
recunoaşte
şi să ne dăm
bună ziua.
Castel medieval
Condamnă toţi şi numai unul iartă,
Când toţi vorbesc se-aude cel ce tace,
Dă semne de cădere şi de pace,
Dezamăgita, tulburea mea soartă.
Ce vremuri de vremelnicii sărace,
Mi-am dejugat şi tidva lângă poartă,
Şi-acum aştept voios în noaptea moartă
Pe cineva să vină mai încoace.
E un tiran – de tirania pâinii -
Aicea în castelul fără geamuri
Şi tigrii lui domestici sar în hamuri
Şi-n lanţuri lupi se gudură, nu câinii.
Miroase a pustiu şi a cenuşă,
În beciuri e-o uzină de cătuşe.
Cantec femeiesc
Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.
Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.
Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.
Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.
Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.
Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.
Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…
Ce frumoasa esti
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
Ce simplu mi-ai fi, dacă nu te-aş iubi
Altceva nu-i nimic
Şi mereu mă complic
Şi ce simplu mi-ar fi,
Dacă nu te-aş iubi.
Dacă m-aş lua după pretexte,
dacă-aş trage unde e uşor,
nici nu trebuia s-aud de tine
şi-mi era mai de folos să mor.
M-am băgat de bună voie slugă,
dragostei morale ce ţi-o port,
dar pricep că mi-ar fi fost rentabil
să privesc destinul ca pe-un sport.
Nu-i o simplă încăpăţânare,
pentru un ambiţios pariu,
dar aleg o cale complicată,
tocmai din motivul că sunt viu.
Eu detest relaţia burgheză,
decorată circumstanţial,
mă închin la legile naturii
şi salut iubirea, ca scandal.
Mama ei de viaţă prefacută,
tatăl ei de soartă la mezat,
te iubesc în felul unui trăznet,
te prefer aşa cum s-a-ntâmplat.
Greu îmi e şi greu îţi e şi ţie
cu acest fel de a trăi al meu,
totuşi, vreau să ştii că, din pacate,
dragostea e o dificultate,
fără care-ar fi cu mult mai greu.
Cine iese ultimul din tara
Sărăcia noastră ne omoară,
De atîta marş ne doare splina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Noi mereu le-am suportat pe toate,
Ducă-se dezastrele de-a dura,
Dar de ce, în plină libertate,
Cea mai mare să devină ura?
Pluralismul tuturor ne place,
Chiar dacă îl facem numai unii,
Dar vedem, de-atîta timp încoace,
Pluralismul cinic al minciunii.
Sfîntă-i opoziţia pe lume
Şi organic preferăm răspărul,
Dar de ce, în păcăleli şi glume,
Nu se mai distinge adevărul?
Mai contează, uneori, şi fapta,
Nu se poate construi cu tînga,
Nu există stînga fără dreapta,
Nu există dreapta fără stînga.
Ne vor întreba copiii, mîine,
Morţii vor sări să ne condamne,
Dacă, pentr-un colţ mai bun de pîine,
Ne vom vinde ţara noastră, Doamne.
Libertate şi democraţie,
Paşapoarte pentru fiecare,
Dar de milă nimeni nu mai ştie
Şi e vraişte la hotare.
Coridor european şi-atîta,
Sub o licitaţie măruntă,
Provocarea, patima si bîta
Şi în curţi, şi-n pieţe se înfruntă.
Om la om nici nu mai vrea să creadă,
Om pe om la zid fatal îl scoate,
Singură se scoală o baladă
Şi în zdrenţe circulă pe sate.
Fînul necosit se-nvîrtoşează,
Putrezeşte sus, pe crengi, caisa,
În tăcerea-naltă de amiază
Morţii îşi aud ei înşişi zisa.
Cale pietruită cu dezastre,
Noapte-ntredeschisă pentru-o oră
Grijulii cu soarta ţării noastre,
Voievozii-a moarte ne imploră.
N-avem nici o şansă de izbîndă,
Vom rămîne bieţi orfani pe-aicea,
Dacă, supăraţi pe cei la pîndă,
Am trezit din moarte cicatricea.
C-un refren de muzică uşoară,
Într-un fel, ne recunoaştem vina,
Cine iese ultimul din ţară
E rugat să stingă şi lumina.
Cine ma asculta
În veac cu putere ocultă
din zid cineva mă ascultă.
cu cât mă coboară pe mine.
cu-atât el mai mare devine.
Iubirea mi-o suge prin tuburi.
mă simt răstignit pe şuruburi,
ce face cu mine nu-i veghea,
el trage din zid cu urechea.
Ai zice că apără, poate,
poporul de rău şi păcate,
de cei ce ţin arme în liră
de cei care mint şi conspiră.
Dar nu el ascultă orbeşte,
pe om când acasă trăieste,
ne întră-n cearceaf şi sub piele,
în creier de gânduri săi-l spele.
Prin mări, electronice unde
în ochi şi în tălpi ne pătrunde,
putere zeiască şi oarbă
el scris e şi-n firul de iarbă.
Ascultă fereastra deschisă
şi viermii urcând în caisă,
cum gâfâie-n dragoste mirii,
concertul mărunt al pieirii.
În veac cu poliţie multă,
din zid, cineva mă ascultă.
Condamnati
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult şi-o gaură de şarpe
să merg în ea, tăcut şi umilit.
Ce să mai cânt. când au venit piraţii
şi apele din mătci ni le-au furat,
o lacrimă fiinţei mele daţi-i
şi-o s-auziţi de omul scufundat.
M-aş îneca, m-aş stinge şi m-aş duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o şosea,
nici nu mai am nevoie de o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,
prăpădul întinzându-se îl văd
şi nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aş avea puterea diavolească
să înţeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolosc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
poveşti cu dulci iluzii să-mi înşire
din starea condamnatului să ies.
Se pregăteşte marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântăreţul soarelui din nord,
de-aicea, dintr-o gaură de şarpe,
rostesc un acatist şi-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea pân-la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine şi a plânge şi a râde
că nu există cale înapoi.
Voi nu vedeţi ea nu mai aveţi ţară
şi ca străini vi-s pruncii, cobitori,
învaţă ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinti, ei au meditatori.
Voi nu simtiţi că nu mai aveţi ape?
V-au luat piraţii tot pe vasul lor
şi iată, din aproape în aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă şi tandră
învoluntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru streang.
