Şi Dacă De Cu Ziuă...
Si daca de cu ziua se-ntâmpla sa te vaz
Desigur ca la noapte un tei o sa visez,
Iar daca de cu ziua eu întâlnesc un tei
În somnu-mi toata noaptea te uiti în ochii mei.
Şi Dacă...
Si daca ramuri bat în geam
Si se cutremur plopii,
E ca în minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.
Si daca stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Si daca norii desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
Abends am Berg
Abends am Berg hoerst du das Hirtenhorn weinen,
Herden ziehen auf, schimmernde Sterne erscheinen,
Quellwasser schluchzt klar in den Brunnentrog rauschend,
Harrest du mein, unter dem Lindenbaum lauschend.
Sieh, wie der Mond hell und erhaben dort gleitet!
Gross ist dein Blick und auf das Laubdach geweitet,
Sterne ergluehn feucht auf azurenem Grunde:
Sehnsuchtgetraenkt, nachdenklich ist diese Stunde.
Wolken ziehn auf, Strahlen durchspruehn ihr Gewuehle,
Huetten im Mond ragen mit altem Gestuehle,
Knarrend im Wind schlenkert der Schwengel die Buerde,
Rauch fuellt das Tal, Floetenlaut toent aus der Huerde.
Muede vom Feld, Sensen geschultert, die Maeher
Kehren nun heim: klappert das Klopfbrett schon naeher;
Glocke und Zeit klingen im Abend zusammen -
Aber mein Herz facht seine Liebe zu Flammen!
Warte nur, bald wird sich im Dorf nichts mehr regen,
Warte nur, bald eil'ich beschwingt dir entgegen,
Unter dem Baum soll uns die Nacht ganz gehoeren,
Stundenlang will Liebe und Treu ich dir schwoeren.
Haupt ganz an Haupt, innig verschlungen im Raume,
Hoch ueberhaupt von diesem uralten Baume,
Schlummern wir ein. - In solcher Nacht zu entschweben,
Wer gaebe nicht freudig dahin wohl sein Leben!
Adio
De-acuma nu te-oi mai vedea,
Ramâi, ramâi, cu bine!
Ma voi feri în calea mea
De tine.
De astazi dar tu fa ce vrei,
De astazi nu-mi mai pasa
Ca cea mai dulce-ntre femei
Ma lasa.
Caci nu mai am de obicei
Ca-n zilele acele,
Sa ma îmbat si de scântei
Din stele,
Când degerând atâtea dati,
Eu ma uitam prin ramuri
Si asteptam sa te arati
La geamuri.
O, cât eram de fericit
Sa mergem împreuna,
Sub acel farmec linistit
De luna!
Si când în taina ma rugam
Ca noaptea-n loc sa steie,
În veci alaturi sa te am,
Femeie!
Din a lor treacat sa apuc
Acele dulci cuvinte,
De care azi abia mi-aduc
Aminte.
Caci astazi daca mai ascult
Nimicurile-aceste,
Îmi pare-o veche, de demult
Poveste.
Si daca luna bate-n lunci
Si tremura pe lacuri,
Totusi îmi pare ca de-atunci
Sunt veacuri.
Cu ochii serei cei dentâi
Eu n-o voi mai privi-o...
De-aceea-n urma mea ramâi -
Adio!
Afara-i toamna
Afara-i toamna, frunza 'mprastiata,
Iar vântul svârla 'n geamuri grele picuri;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si într'un ceas gândesti la viata toata.
Pierzându-ti timpul tau cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni 'n usa ta sa bata;
Dar si mai bine-i, când afara-i sloata,
Sa stai visând la foc, de somn sa picuri.
Si eu astfel ma uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceata creste rânduri-rânduri;
De odat'aud fosnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subtiri si reci mi-acoper ochii.
Ah, Cerut-am De La Zodii
Ah, cerut-am de la zodii,
De l-al sortii mele faur,
Dulcii sânului tau rodii
S-al tau cap scaldat în aur.
S-ale tale mâni de ceara,
Fruntea-mi rece sa dezmierzi,
Fata alba-n parul galban
Si îndaratnici ochii verzi.
S-astazi tu debunavoie
Fericita-n brate cazi-mi;
Capul tau scaldat în aur
De-al meu umar tu îl razimi.
Astazi tu de buna voie
Îmi întinzi dulcea ta gura:
Soartea mi le-a dat pe toate
Cu asupra de masura.
Ai Nostri Tineri
Ai nostri tineri la Paris învata
La gît cravatei cum se leaga nodul,
S-apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor istet de oaie creata.
La ei îsi casca ochii sai nerodul,
Ca-i vede-n birje rasucind mustata,
Ducînd în dinti tigara lungareata…
Ei toata ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strîmba:
Stîlpi de bordel, de crîsme, cafenele
Si viata lor nu si-o muncesc — si-o plimba.
S-aceste marfuri fade, usurele,
Ce au uitat pîn’ si a noastra limba,
Pretind a fi pe cerul tarii: stele.
Albumul
Albumul? Bal mascat cu lume multa,
In care toti pe sus isi poarta nasul,
Disimulandu-si mutra, gandul, glasul...
Cu toti vorbesc si nimeni nu asculta.
Si eu intrai. Ma vezi rarindu-mi pasul.
Un vers incerc cu pana mea inculta.
Pe masa ta asez o foaie smulta,
Ce de cand e nici n-a visat Parnasul.
Spre-a-ti aminti trecutele petreceri.
Condeiu-n mana tu mi-l pui cu sila.
De la oricine-un snop de paie seceri,
Apoi te uiti razand la cate-o fila:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind in vrav prostia imobila.
Alei Mica, Alei Draga
Alei mica, alei draga,
Cine vrea sa ne-nteleaga
Vaza frunza cea pribeaga,
Ce-i ca viata noastra-ntreaga.
Alei draga Veronica,
Despartirea toate strica,
De ne-alegem cu nimica
Viata trece, frunza pica.
*
Alei draga, alei mica,
Viata trece, frunza pica,
Si din ura ce ne strica
Nu ne-alegem cu nimica.
Macar cine ce graieste,
Altul alta îndrageste.
Inima-mi pe cât traieste
Tot la tine se gândeste.
Alei mica, alei draga,
Ia vezi frunza cea pribeaga
Asa trece viata-ntreaga
Si nimic n-o sa s-aleaga.
Alei mica, alei draga
Alei mica, alei draga,
Cine vrea sa ne-nteleaga
Vaza frunza cea pribeaga,
Ce-i ca viata noastra-ntreaga.
Alei draga Veronica,
Despartirea toate strica,
De ne-alegem cu nimica
Viata trece, frunza pica.
*
Alei draga, alei mica,
Viata trece, frunza pica,
Si din ura ce ne strica
Nu ne-alegem cu nimica.
Macar cine ce graieste,
Altul alta îndrageste.
Inima-mi pe cât traieste
Tot la tine se gândeste.
Alei mica, alei draga,
Ia vezi frunza cea pribeaga
Asa trece viata-ntreaga
Si nimic n-o sa s-aleaga.
Amorul unei marmore
Ostirile-i alunga în spaima înghetata,
Cu sufletu-n ruina, un rege-asirian,
Cum stâncelor arunca durerea-i înspumata
Gemândul uragan.
De ce nu sunt un rege sa sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,
Sa fac sa rump-o lume ce sfâsie-n tacere
Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage turbarea lui fuginda,
Un ocean se-mbata pe-al vânturilor joc,
Si norii-si spun în tunet durerea lor muginda,
Gândirile de foc.
Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,
Caci mie mi-a dat soarta amara mângâiere
O piatra sa ador.
Murindului speranta, turbarii razbunarea,
Profetului blestemul, credintei Dumnezeu,
La sinucid o umbra ce-i sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ti, care ma învenina,
Nimic, doar suvenirea surâsului tau lin,
Nimic decât o raza din fata ta senina,
Din ochiul tau senin.
Si te iubesc, copila, cum repedea junie
Iubeste-n ochi de flacari al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeste pe-o alba vijelie
Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe geniu slabita mea privire,
De-ar tremura la sânu-mi gingasul tau mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise de marire
Un diadem de foc.
Si-as pune soarta lumii pe buza-ti purpurie,
As pune lege lumii râzândul tau delir,
As face al tau zâmbet un secol de orgie,
Si lacrimile-ti mir.
Caci te iubesc, copila, ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blânda, ca vulturul marirea,
Ca visul pe-un copil.
Si pasu-n urma-ti zboara c-o tainica mânie,
Ca un smintit ce cata cu ochiu-ngalbenit,
Cu fruntea-nvinetita, cu fata cenusie
Icoana ce-a iubit.
Apari Sa Dai Lumina
Apari sa dai lumina arcatelor feresti,
Sa vaz în templu-i zâna cu farmece ceresti.
Prin vremea trecatoare luceste prea curat
Un chip taiat de dalta, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinti...
O, marmura, aibi mila de-a mele rugaminti!
Îndura-te si lasa privirea-mi s-o consol
La alba stralucire a gâtului tau gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adânca din ochiul tau ceresc,
Sa vad ca de privirea-mi tacând te înfiori...
O, marmura, aibi mila de ochii-mi rugatori!
As vrea cu-a mele lacrimi picioarele sa-ti scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Sa mor patruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebada ce moare de propriul ei cânt,
Sa mor de-ntâia raza din ochii tai cei reci...
O, marmura, aibi mila de stingerea-mi pe veci!
Ca iarna cea eterna a Nordului polar
Se-ntinde amortirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu lumineaza astei pustietati,
Doar sloiurile par ca ruine de cetati,
Plutind de asprul viscol al mortii cei de veci...
Tu ramura-nflorita... pe visul meu te pleci!
Din lumea de mizerii si fara de-nteles
Cu ochii cei de gheata ai mortii m-am ales
Si totu-mi pare vested, cazut si uniform.
Sunt însetat de somnul pamântului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare ca exist...
Tu doar rasai c-un zâmbet în visul meu cel trist!
Cu ochii tai de înger ma mângâi si ma minti,
Caci ei cuprind o lume de dulci fagaduinti,
De-amor fara de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se afla-n lumea aceasta nicairi,
Caci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!
Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or sa patrunza-n lumea trecutelor dureri,
N-or sa patrunz-amarul pierdutei tinereti,
Macar sa am de-acuma o suta de vieti,
Caci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat...
Doar ochii tai de înger în visul meu strabat!
Ca toamna cea târzie e viata mea, si cad
Iluzii ca si frunza pe undele de vad,
Si nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea sa mi-o leg,
Pustiul si urâtul de-a pururi ma cuprind...
Doar bratele-ti de marmur în visul meu se-ntind!
Precum corabii negre se leagana de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pamânt,
Cum între cer si mare trec pasarile stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre departari...
Tu numai esti în visu-mi luceafarul pe mari.
Cu aspra nepasare tu sufletu-mi aduci
Pe cele doua brate întinse-a sfintei cruci
Si buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei sa o auzi,
Ma faci partas în lume durerilor lui Crist...
O, marmura, aibi mila de sufletul meu trist!
Dar te cobori, divino, patrunsa de-al meu glas,
Mai mândra, tot mai mândra la fiecare pas...
Visez, ori e aievea? Tu esti în adevar?
Tu treci cu mâna alba prin vitele de par?
Daca visez, ma tine în vis, privindu-mi drept...
O, marmura, aibi mila sa nu ma mai destept!
Asta Vreu, Dragul Meu
Iubesti scumpa mea frumoasa
Ghirlandioara de-albe flori,
Ce-ncununa gratioasa
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dara, draga, tu?
Poate roza cea tacuta
Care dulce se saruta
Cu fluturii râzatori?
Ba nu, nu: cununa-n laur,
Cinsa-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur:
Asta vreu,
Dragul meu!
Iubesti, dulce dragulina,
Doina mea de tainic dor
Ca pe lira mea suspina
Dulce, blând, încetisor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dara, draga, tu?
Poate cântul de-armonie
Care Eol îl adie
Printre frunze, printre flori?
Ah! Când aurul suspina
În punguta plina, plina,
C-o cântare metalina!
Asta vreu,
Dragul meu!
Iubesti poate pe Selene,
Ca o candela lucind,
Când cu pasu-i lin, alene
Se preumbla surâzând?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dara, draga, tu?
Iubesti poate alba zare
Ce-o sageata mândrul soare
Peste câmpul înflorind?
Ah! Când aurul dulce suna
În punguta mea nebuna
Nu-mi mai trebe alba luna!
Asta vreu,
Dragul meu!
Iubesti patria-ti mareata
Ce de glorii duce dor,
Când în palida ei fata
Se deseamna-un viitor?
Nu, nu! Nu, nu!
Ce vrei dara, draga, tu?
Poate visul mare, mare
De marire, razbunare,
Ce-l viseaza-a ei popor?
Când în loc de glorii, laur,
Mi-ar da aur, aur, aur,
Atunci fi-mi-ar un tezaur!
Asta vreu,
Dragul meu!
Atat De Dulce
Atât de dulce esti, nebuno,
Ca le esti draga tuturor,
Cunosc femei ce dupa ochii
Si dupa zâmbetul tau mor.
Femei frumoase si copile
Te-ar îndragi, te-ar saruta.
Tu ai iubirea tuturora
Si numai eu iubirea ta.
Un farmec blând de fericire
Tu raspândesti oriunde-i sta
Esti fericirea tuturora
Si eu sunt fericirea ta.
De râzi, se desprimavareaza,
Învie totul unde-i sta,
Caci tu esti viata tuturora
Si numai eu viata ta.
De dragul tau si flori si oameni
Si stele sa traiasca vor.
Pe mine ma iubesti tu numai
Si numai eu doresc sa mor.
Atat de frageda
Atât de frageda, te-asameni
Cu floarea alba de cires,
Si ca un înger dintre oameni
În calea vietii mele iesi.
Abia atingi covorul moale,
Matasa suna sub picior,
Si de la crestet pân-în poale
Plutesti ca visul de usor.
Din încretirea lungii rochii
Rasai ca marmura în loc -
S-atârna sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi si noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasa blânda din povesti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arata cât de dulce esti,
Cât poti cu-a farmecului noapte
Sa-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde soapte,
Cu-mbratisari de brate reci.
Deodata trece-o cugetare,
Un val pe ochii tai fierbinti:
E-ntunecoasa renuntare,
E umbra dulcilor dorinti.
Te duci, s-am înteles prea bine
Sa nu ma tin de pasul tau,
Pierduta vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Ca te-am zarit e a mea vina
Si vecinic n-o sa mi-o mai iert,
Spasi-voi visul de lumina
Tinzându-mi dreapta în desert.
S-o sa-mi rasai ca o icoana
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroana -
Unde te duci? Când o sa viï?
Auzi Prin Frunzi Uscate
Auzi prin frunzi uscate
Trecând un rece vânt,
El duce vietile toate
În mormânt, în adâncul mormânt.
Auzi sub bolti de piatra
Un trist, un rece cânt,
El duce vietile noastre
În mormânt, în adâncul mormânt.
În gura port un singur
Si dureros cuvânt,
Cu el pe buze m-or duce
În mormânt, în adâncul mormânt.
Deasupra-mi sa sopteasca
Iubitu-ti nume sfânt,
Când m-or lasa-n întuneric,
În mormânt, în adâncul mormânt.
Pâna nu te vazusem
Nici nu simteam ca sunt
Si-acum doresc sa dorm somnul
Adâncului mormânt.
Ca frunzele uscate
Cazând de-un rece vânt,
S-au dus nadejdile toate
În mormânt, în adâncul mormânt.
Si parca sub bolti de piatra
Aud un rece cânt,
Ce-atrage vietile noastre
În mormânt, în rece mormânt.
Basmul Ce I L-as Spune
O, da-mi arpa de arama
Si mi-o pune-n bratul stâng,
Ochii tai se plec cu teama,
Tu rosesti glasu-mi te cheama,
Coardele încet te plâng!
Vino dar, palida zâna,
Pune fata pe-al meu piept,
Gâtul tau pe bratu-mi drept,
Tu, a ochilor lumina,
Ma iubesti, tu? Spune drept!
Ma iubesti! Surâzi sireata
Si îti pleci ochii în jos!
O, lumina prea curata,
De-ai cunoaste vreodata
Sufletul meu dureros;
De ai sti, palide înger,
Cât de mult te iubesc eu,
Câte nopti de-amor si rau
Am vegheat zdrobit de plângeri,
Scumpa mea, odorul meu!
O, atunci mi-ai cere seama
Ca sa-ti spun câte-am visat,
M-ai fixa fara de teama,
Ai da-ncet neagra marama
De pe paru-ti blond, curat;
Netezind cu mâna-ti alba
Tâmpla ta tu m-ai privi,
Cu durere mi-ai zâmbi,
Eu, jucându-ma cu salba
De pe sânii-ti, as vorbi.
Si ti-as spune, a mea iubita,
Ca de mult eu te-am catat;
În cararea tainuita,
Prin dumbrava înverzita,
Ori prin codrii cei de brad,
Lânga cântul de izvoare,
Printre stâncile de fier
Ce strabat norii din cer,
Într-a pesterii racoare,
Într-a noptilor mister.
Te vedeam cu a mea minte;
Si acum când te-am gasit
Pare-mi ca-mi aduc aminte
Cum ca-n vremi de mai nainte
Te-am vazut si te-am iubit
Sa-ti spun unde... într-o seara
Am visat un vis frumos...
Pe un nour luminos
Am vazut la cer o scara
Ridicându-se de jos.
Într-a cerului marire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint si stralucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schitele de scara
Îngeri stau treptat... treptat,
Cu chip blând si luminat
Si pe lire sunatoare,
Cântau dulce si curat.
La picioarele Mariei
Genuncheat pe-un nor de-argint,
Alb ca lebeda pustiei,
Blând ca glasul poeziei,
Sta un înger cugetând;
Si-a luat arpa-i de-aur
Si trecând mâna pe ea
A-nceput a rasuna
Raiul... luncile-i de laur
De-un blând Ave Maria.
Acel înger!... Fata pala,
Ochiul negru, par balai,
L-am vazut o stea regala,
O lumina triumfala
Si de-atunci îl iubesc, vai!...
L-am catat în asta lume
Pân-ce viata-mi se pierdu,
Sufletu-mi se abatu...
S-atunci te-am vazut: minune!
Acel înger ai fost tu.
Când ai lasat cerul, draga?
De ce-n lume ai venit?
Ai stiut ca viata-ntreaga
Trista-mi inima pribeaga
Tot pe tine te-a iubit?
Ai stiut cine te-asteapta
Si-ai venit sa rasplatesti
Lungi durerile-mi lumesti,
Cu zâmbirea-ti înteleapta
Si cu ochii tai ceresti.
Călin
Gazel
Toamna frunzele colinda,
Sun-un grier sub o grinda,
Vântul jalnic bate-n geamuri
Cu o mâna tremurânda,
Iara tu la gura sobei
Stai ca somnul sa te prinda.
Ce tresari din vis deodata?
Tu auzi pasind în tinda -
E iubitul care vine
De mijloc sa te cuprinda
Si în fata ta frumoasa
O sa tie o oglinda,
Sa te vezi pe tine însati
Visatoare, surâzânda.
I
Pe un deal rasare luna, ca o vatra de jaratic,
Rumenind stravechii codri si castelul singuratic
S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -
De departe-n vai coboara tânguiosul glas de clopot;
Pe deasupra de prapastii sunt zidiri de cetatuie,
Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie;
Asezând genunchi si mâna când pe-un colt, când pe alt colt,
Au ajuns sa rupa gratii ruginite-a unei bolti
Si pe-a degetelor vârfuri în ietacul tainuit
Intra - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit.
Ci prin flori întretesute, printre gratii luna moale
Sfiicioasa si smerita si-au varsat razele sale;
Unde-ajung par varuite zid, podele, ca de crida,
Pe-unde nu - parea ca umbra cu carbune-i zugravita.
Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vraja
A tesut subtire pânza stravezie ca o mreaja;
Tremurând ea licureste si se pare a se rumpe,
Încarcata de o bura, de un colb de pietre scumpe.
Dupa pânza de painjen doarme fata de-mparat;
Înecata de lumina e întinsa în crivat.
Al ei chip se zugraveste plin si alb: cu ochiu-l masuri
Prin usoara-nvinetire a subtirilor matasuri;
Ici si colo a ei haina s-a desprins din sponci s-arata
Trupul alb în goliciunea-i, curatia ei de fata.
Rasfiratul par de aur peste perini se-mprastie,
Tâmpla bate linistita ca o umbra viorie,
Si sprâncenele arcate fruntea alba i-o încheie,
Cu o singura trasura maiestrit le încondeie;
Sub pleoapele închise globii ochilor se bat,
Bratul ei atârna lenes peste marginea de pat;
De a vârstei ei caldura fragii sânului se coc,
A ei gura-i desclestata de-a suflarii sale foc,
Ea zâmbind îsi misca dulce a ei buze mici, subtiri;
Iar pe patu-i si la capu-i presurati-s trandafiri.
Iar voinicul s-apropie si cu mâna sa el rumpe
Pânza cea acoperita de un colb de pietre scumpe:
A frumsetii haruri goale ce simtirile-i adapa,
Încaperile gândirii mai nu pot sa le încapa.
El în brate prinde fata, peste fata i se-nclina,
Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspina,
Si inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -
S-apoi pleaca iar în lume nazdravanul cel voinic.
II
Ea a doua zi se mira cum de firele sunt rupte,
Si-n oglind-ale ei buze vede vinete si supte -
Ea zâmbind si trist se uita, sopoteste blând din gura:
- Zburator cu negre plete, vin' la noapte de ma fura.
III
Fiecine cum i-e vrerea, despre fete sama deie-si -
Dar ea seamana celora îndragiti de singuri ei-si.
Si Narcis vazându-si fata în oglinda sa, izvorul,
Singur fuse îndragitul, singur el îndragitorul.
Si de s-ar putea pe dânsa cineva ca sa o prinda,
Când cu ochii mari, salbateci se priveste în oglinda,
Subtiindu-si gura mica si chemându-se pe nume
Si fiindu-si sie draga cum nu-i este nime-n lume,
Atunci el cu o privire nalucirea i-ar discoasa
Cum ca ea - frumoasa fata - a ghicit ca e frumoasa.
Idol tu! rapire mintii! cu ochi mari si parul des,
Pentr-o inima fecioara mândru idol ti-ai ales!
Ce sopteste ea în taina când priveste cu mirare
Al ei chip gingas si tânar, de la cap pân' la picioare?
"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburator
Si strângându-l tare-n brate, era mai ca sa-l omor...
Si de-aceea când ma caut în peretele de-oglinzi,
Singurica-n camaruta brate albe eu întinz
Si ma-mbrac în parul galben, ca în strai usor tesut,
Si zarind rotundu-mi umar mai ca-mi vine sa-l sarut.
Si atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -
Cum nu vine zburatorul ca la pieptul lui sa caz?
Daca boiul mi-l înmladiiu, daca ochii mei îmi plac,
E temeiul ca acestea fericit pe el îl fac.
Si mi-s draga mie însami pentru ca-i sunt draga lui -
Gura tu! învata minte, nu ma spune nimarui,
Nici chiar lui, când vine noaptea lânga patul meu tiptil,
Doritor ca o femeie si viclean ca un copil!"
IV
Astfel vine-n toata noatea zburator la al ei pat.
Se trezi din somn deodata de sarutu-i fermecat;
Si atuncea când spre usa el se-ntoarce ca sa fuga,
Ea-l opreste-n loc cu ochii si c-o mult smerita ruga:
- O, ramâi, ramâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
Zburator cu plete negre, umbra fara de noroc
Si nu crede ca în lume, singurel si ratacit,
Nu-i gasi un suflet tânar ce de tine-i îngradit.
O, tu umbra pieritoare, cu adâncii, tristii ochi,
Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi!
El s-aseaza lânga dânsa si o prinde de mijloc,
Ea sopteste vorbe arse de al buzelor ei foc:
- O, sopteste-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
Dulci cuvinte ne'ntelese, însa pline de-nteles.
Al vietii vis de aur ca un fulger, ca o clipa-i,
Si-l visez, când cu-a mea mâna al tau brat rotund îl pipai,
Când pui capul tu pe pieptu-mi si bataile îi numeri,
Când sarut cu-mpatimire ai tai albi si netezi umeri
Si când sorb al tau rasuflet în suflarea vietii mele
Si când inima ne creste de un dor, de-o dulce jele;
Când pierduta razimi fruntea de-arzatorul meu obraz,
Parul tau balai si moale de mi-l legi dupa grumaz,
Ochii tai pe jumatate de-i închizi, mi-ntinzi o gura,
Fericit ma simt atuncea cu asupra de masura.
Tu!!... nu vezi... nu-ti aflu nume... Limba-n gura mi se leaga
Si nu pot sa-ti spun odata cât - ah! cât îmi esti de draga!
Ei soptesc, multe si-ar spune si nu stiu de-unde sa-nceapa,
Caci pe rând si-astupa gura când cu gura se adapa;
Unu-n bratele altuia, tremurând ei se saruta,
Numai ochiul e vorbaret, iara limba lor e muta,
Ea-si acopere cu mâna fata rosa de sfiala,
Ochii-n lacrimi si-i ascunde într-un par ca de peteala.
V
S-au facut ca ceara alba fata rosa ca un mar,
Si atâta de subtire, sa o tai c-un fir de par.
Si cosita ta balaie o aduni la ochi plângând,
Inima far' de nadejde, suflete batut de gând.
Toata ziua la fereastra, suspinând, nu spui nimica,
Ridicând a tale gene, al tau suflet se ridica;
Urmarind pe ceruri limpezi cum pluteste-o ciocârlie,
Tu ai vrea sa spui sa duca catre dânsul o solie,
Dar ea zboara... tu cu ochiul plutitor si-ntunecos
Stai cu buze disclestate de un tremur dureros.
Nu-ti mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiastri.
Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri.
Stele rare din tarie cad ca picuri de argint,
Si seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;
Dar daca ar cadea toate, el ramâne trist si gol,
N-ai putea sa faci cu ochii înaltimilor ocol -
Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu
Nu-i ca noaptea cea mocnita si pustie din sicriu;
Si din când în când varsate, mândru lacrimile-ti sed,
Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o sa te vad?
Prin ei curge rumenirea, mândra, ca de trandafiri,
Si zapada viorie din obrajii tai subtiri -
Apoi noaptea lor albastra, a lor dulce vecinicie,
Ce usor se mistuieste prin plânsorile pustie...
Cine e nerod sa arda în carbuni smarandul rar
S-a lui vecinica lucire s-o striveasca în zadar?
Tu-ti arzi ochii si frumseta... Dulce noaptea lor se stinge,
Si nici stii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!
VI
O, tu crai cu barba-n noduri ca si câltii când nu-i perii,
Tu în cap nu ai graunte, numai pleava si puzderii.
Bine-ti pare sa fii singur, crai batrân fara de minti,
Sa oftezi dup-a ta fata, cu ciubucul între dinti?
Sa te primbli si sa numeri scânduri albe în cerdac?
Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac!
Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de parinti
În coliba împistrita ea sa nasc-un pui de print.
În zadar ca s-o mai cate tu trimiti în lume crainic,
Nimeni n-a afla locasul unde ea s-ascunde tainic.
VII
Sura-i sara cea de toamna; de pe lacuri apa sura
Înfunda miscarea-i creata între stuf la iezatura;
Iar padurea lin suspina si prin frunzele uscate
Rânduri, rânduri trece-un freamat, ce le scutura pe toate.
De când codrul, dragul codru, troienindu-si frunza toata,
Îsi deschide-a lui adâncuri, fata lunei sa le bata,
Trista-i firea, iara vântul sperios vo creanga farma -
Singuratece izvoare fac cu valurile larma.
Pe potica dinspre codri cine oare se coboara?
Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o masoara.
Sapte ani de când plecat-ai, zburator cu negre plete,
S-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete!
Si pe câmpul gol el vede un copil umblând descult
Si cercând ca sa adune într-un cârd bobocii multi.
- Buna vreme, mai baiete! - Multumim, voinic strain!
- Cum te cheama, mai copile? - Ca pe tata-meu - Calin;
Mama-mi spune câteodata, de-o întreb: a cui-s, mama?
"Zburatoru-ti este tata si pe el Calin îl cheama."
Când l-aude, numai dânsul îsi stia inima lui,
Caci copilul cu bobocii era chiar copilul lui.
Atunci intra în coliba si pe capatu-unei laiti,
Lumina cu mucul negru într-un hârb un ros opait;
Se coceau pe vatra sura doua turte în cenusa,
Un papuc e sub o grinda, iara altul dupa usa;
Hârâita, noduroasa, sta în colb râsnita veche,
În cotlon torcea motanul, pieptanându-si o ureche;
Sub icoana afumata unui sfânt cu comanac
Arde-n candel-o lumina cât un sâmbure de mac;
Pe-a icoanei policioara, busuioc si mint-uscata
Umplu casa-ntunecoasa de-o mireasma piparata;
Pe cuptiorul uns cu huma si pe coscovii pereti
Zugravit-au c-un carbune copilasul cel istet
Purcelusi cu coada sfredel si cu bete-n loc de laba,
Cum mai bine i se sede unui purcelus de treaba.
O besica-n loc de sticla e întinsa-n ferestruie
Printre care trece-o dunga mohorâta si galbuie.
Pe un pat de scânduri goale doarme tânara nevasta
În mocnitul întuneric si cu fata spre fereasta.
El s-aseaza lânga dânsa, fruntea ei o netezeste,
O desmiarda cu durere, suspinând o dragosteste,
Pleaca gura la ureche-i, blând pe nume el o cheama,
Ea ridica somnoroasa lunga genelor marama,
Spariet la el se uita... i se pare ca viseaza,
Ar zâmbi si nu se-ncrede, ar racni si nu cuteaza.
El din patu-i o ridica si pe pieptul lui si-o pune,
Inima-i zvâcneste tare, viata-i parca se rapune.
Ea se uita, se tot uita, un cuvânt macar nu spune,
Râde doar cu ochii-n lacrimi, sparieta de-o minune,
S-apoi îi suceste parul pe-al ei deget alb, subtire,
Îsi ascunde fata rosa l-a lui piept duios de mire.
El stergarul i-l desprinde si-l împinge lin la vale,
Drept în crestet o saruta pe-al ei par de aur moale
Si barbia i-o ridica, s-uita-n ochii-i plini de apa,
Si pe rând si-astupa gura, când cu gura se adapa.
VIII
De treci codri de arama, de departe vezi albind
S-auzi mândra glasuire a padurii de argint.
Acolo, lânga izvoara, iarba pare de omat,
Flori albastre tremur ude în vazduhul tamâiet;
Pare ca si trunchii vecinici poarta suflete sub coaja,
Ce suspina printre ramuri cu a glasului lor vraja.
Iar prin mândrul întuneric al padurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde si suspina-n flori molatic,
Când coboara-n ropot dulce din tapsanul pravalatic,
Ele sar în bulgari fluizi peste prundul din rastoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albastri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul varatic de mireasma si racoare
A popoarelor de muste sarbatori murmuitoare.
Lânga lacul care-n tremur somnoros si lin se bate,
Vezi o masa mare-ntinsa cu faclii prea luminate,
Caci din patru parti a lumii împarati si-mparatese
Au venit ca sa serbeze nunta gingasei mirese;
Feti-frumosi cu par de aur, zmei cu solzii de otele,
Cititorii cei de zodii si sagalnicul Pepele.
Iata craiul, socru-mare, rezemat în jilt cu spata,
El pe capu-i poarta mitra si-i cu barba pieptanata;
T;apan, drept, cu schiptru-n mâna, sede-n perine de puf
Si cu crengi îl apar pagii de muscute si zaduf...
Acum iata ca din codru si Calin mirele iese,
Care tine-n a lui mâna mâna gingasei mirese.
Îi fosnea uscat pe frunze poala lunga-a albei rochii,
Fata-i rosie ca marul, de noroc i-s umezi ochii;
La pamânt mai ca ajunge al ei par de aur moale,
Care-i cade peste brate, peste umerele goale.
Astfel vine mladioasa, trupul ei frumos îl poarta.
Flori albastre are-n paru-i si o stea în frunte poarta,
Socrul roaga-n capul mesei sa pofteasca sa se puna
Nunul mare, mândrul soare, si pe nuna, mândra luna.
Si s-aseaza toti la masa, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Lin vioarele rasuna, iara cobza tine hangul.
Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine?
Toti se uita cu mirare si nu stiu de unde vine,
Pâna vad painjenisul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o multime de norod.
Trec furnici ducând în gura de faina marii saci,
Ca sa coaca pentru nunta si placinte, si colaci;
Si albinele-aduc miere, aduc colb marunt de aur,
Ca cercei din el sa faca cariul, care-i mester faur.
Iata vine nunta-ntreaga - vornicel e-un grierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de otel;
În vesmânt de catifele, un bondar rotund în pântec
Somnoros pe nas ca popii glasuieste-ncet un cântec;
O cojita de aluna trag locuste, podu-l scutur,
Cu musteata rasucita sede-n ea un mire flutur;
Fluturi multi, de multe neamuri, vin în urma lui un lant,
Toti cu inime usoare, toti sagalnici si berbanti.
Vin tântarii lautarii, gândaceii, carabusii,
Iar mireasa viorica i-astepta-ndaratul usii.
Si pe masa-mparateasca sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în doua labe, s-a-nchinat batând din pinten;
El tuseste, îsi încheie haina plina de sireturi:
- Sa iertati, boieri, ca nunta s-o pornim si noi alaturi.
1876, 1 noiembrie
Ca O Faclie
Prin tomuri prafuite ce mesele-i încarca,
Edgar trece cu gândul prin veacuri ca-ntr-o barca.
Nimica nu opreste a gândurilor graba,
Din când în când în cale-i pe sine se întreaba:
La ce folos ca timpul si spatiul strabate
Si ce folos ca vecinic râvnind singuratate,
El de nimic în lume viata-i n-o s-o lege,
Ca-ntelegând desertu-i, problema-i n-o-ntelege…
Ce cauta talentu-i în sirele s-arate?
Cum luna se iveste sau vântu-n codru bate?
Dar de-o va spune-aceasta sau daca n-o va spune,
Padurile si luna vor face-o de minune.
Ba ele vor întrece de-a pururi pe-autori
Ce-au spus aceste lucruri de zeci de mii de ori.
O, capete pripite, în colbul trist al scolii,
Cetiti în foliante ce roase sunt de molii
Si viata, frumuseta, al patimei nesat
Nu din viata însasi din carti le învatati.
În capetele voastre, de semne multe sume,
Din mii de mii de vorbe consist-a voastra lume.
Ca o faclie stinsa de ce mereu sa fumegi,
De ce mereu aceleasi gândiri sa le tot rumegi
Si sarcina de gânduri s-o porti ca pe un gheb,
Astfel ades în taina durerii ma întreb…
Nu aflu unde capul în lume sa mi-l pun:
Caci n-am avut taria de-a fi nici rau, nici bun,
Caci n-am avut metalul demonilor în vine,
Nici pacinica rabdare a omului de bine,
Caci n-am iubit nimica cu patima si jind
Am fost un creier bolnav s-o inima de rând.
Demult de vorbe goale nici voi sa mai ascult.
Nimic e pentru mine ce pentru lume-i mult.
Ce este viitorul? Trecutul cel întors
E sirul cel de patimi cel pururea retors.
Am azvârlit în laturi greoaie, veche carti,
Cari privesc viata din mii de mii de parti
Si scrise în credinta ca lumea tot se schimba
Cu dezlegari ciudate si cu frânturi de limba.
Nu-i foliant în lume din care sa înveti
Ca viata pret sa aiba si moartea s-aiba pret…
Si de pe-o zi pe alta o târâi uniform
Si nici sa pot de somnul pamântului s-adorm.
Pustie, sura, rece si fara înteles…
Nu apar adevarul, nu apar un eres,
Nu sunt la înaltime si nu sunt dedesupt,
Cu mine nu am lupta, cu lumea nu ma lupt
Sa-nving eu adevarul sau sa-ntaresc minciuna,
În cumpenele vremii sunt amândoua una.
Sa tin numai la ceva oricât ar fi de mic…
Dar nu tin la nimica, caci nu mai cred nimic.
În manta nepasarii ma-nfasor dar si tac
Si zilele vieti-mi în siruri le desfac,
Iar visurilor mele le poruncesc sa treaca
Iar ele ochii-albastri asupra mea si-i pleaca,
Cuprinse de amurgul cel fin al aurorii:
Vapaia-n ochi unita-i cu farmecul palorii.
Trec, pier în adâncimea iubirii s-a genunii,
Icoanele frumoase si dulci a slabiciunii
Ca flori cu vestejite si triste frumuseti:
Uitarea le usuca sarmanele vieti…
S-apoi!? Ce-mi pasa!? Fost-am în lume poate unic
Ce fara sa stiu unde pe-a lumii valuri lunec?
Multimea nu se naste decât spre a muri…
Rusine-i al ei numar cu unul a spori?
Ferice de aceia ce n-au mai fost sa fie,
Din leaganul carora nu s-a durat sicrie,
Nici în nisip vro urma lasar-a lor picioare
Neatinsi de pasul lumii trecute, viitoare,
De-a pururi pe atâtia câti fura cu putinta:
Numele lor e nimeni, nimic a lor fiinta.
Ei dorm cum doarme-un haos patruns de sine însusi,
Ca cel ce-n visu-i plânge, dar nu-si aude plânsu-si
S-a doua zi nu stie nimic de acel vis.
Vai de acel ce ochii în lume i-a deschis!
Blestem miscarii prime, al vietii primul colt.
Deasupra-i se-ndoira a cerurilor bolti,
Iar de atunci prin haos o muzica de sfere,
A carei haina-i farmec, cuprinsul e durere.
O, genii, ce cu umbra pamântul îl sfintiti
Trecând atât de singuri prin secolii robiti,
Sunteti ca acei medici milosi si blânzi în viata
Ce parca n-au alt bolnav decât pe cel de fata.
Oricui sunteti prieteni, dar orisicui îi pare
Ca numai pentru dânsul ati fost în lumea mare.
În orice veac trairati neîncetateniti,
Si totusi nici într-unul straini nu o sa fiti,
Caci lamura vietii ati strâns-o cu-ngrijire
Si dându-i acea haina de neîmbatrânire,
Oricât se schimbe lumea, de cade ori de creste,
În dreapta-va oglinda de-a pururi se gaseste.
Caci lumea pare numai a curge trecatoare.
Toate sunt coji durerii celei nepieritoare,
Pe când tot ce alearga si-n siruri se asterne
Repaosa în raza gândirii cei eterne.
Iar adevarul, ca si pacatul mumii Eve,
De fata-i pretutindeni si pururea aieve.
Calul Troian
Si ascultând asa fel de-al unora îndemn,
Bagara în cetate pe calul cel de lemn
S-apoi pe veselie, pe chef se asternura
Pân- ce în miezul noptii pe totii somnu-i fura…
Din calul acel mare elinii se coboara,
Cu paza ei prin uliti în pânda se strecoara;
Cum vad ca mic si mare cazuse-n somn ca morti,
Ei gâtuie strajerii, ce stau lungiti la porti
S-aprind faclii în noapte pe-a zidurilor creste.
Din Tenedos vazura luminile aceste
Si-mplatosati cum fura, armati cu lanci si sabii,
S-apropie de tarmuri pe negrele corabii.
Când peste lumea toata domnea a noptii slava
Ei prea cu molcomisul si fara de gâlceava
Intrara în cetate… oricare repezi
Si începur-în totii a da si a snopi.
Taiau batrâni si tineri, din mic pâna la mare,
Ostasi în floarea vârstei si tinere fecioare…
Si-s chiote, blesteme din inima, rarunchi.
Prin portile cetatii curgeau pân-în genunchi
Siroaiele de sânge… pe pruncii cei de tâta
Îi aruncau în flacari, sa nu ramâie vita
Si urma de Troada… Si dând în visterie
Gramezile de aur rapeau cu lacomie.
Trei zile pustiira cetatea si olatul
Împlând cu jale tara lui Priam-împaratul.
Când oamenii-s gramada ucisi în orice loc,
Elinii atunci dedera cetatii mândre foc
De rasarea din ziduri o mare de jeratec
Rosind bolta întreaga si crugul singuratec.
Ard turnurile-n vânturi de vaietele mumii
Nu se vedea de flacari nici marginile lumii.
Când amintirile...
Când amintirile-n trecut
Încearca sa ma cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Si azi aceleasi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduiosarii mele.
Si peste arbori rasfirati
Rasare blânda luna,
Ce ne gasea îmbratisati
Soptindu-ne-mpreuna.
A noastre inimi îsi jurau
Credinta pe toti vecii,
Când pe carari se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte sa se stânga,
Când valurile de izvor
N-au încetat sa plânga,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-si,
Când ochii tai, tot înca mari,
Se uita dulci si galesi?
Când însusi glasul
Când însusi glasul gândurilor tace,
Ma-ngâna cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea noptii blând însenina-vei
Cu ochii mari si purtatori de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca sa te vad venind ... ca-n vis, asa vii!
Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleaca iar zâmbind peste-a mea fata,
A ta iubire c'um suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Sa simt fiorii stringerii în brate,
Pe veci perduto, vecinic adorato!
Care-o Fi In Lume...
Care-o fi în lume si al meu amor?
Sufletul întreaba inima cu dor.
Va fi manastirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte si îngalbenite,
Va fi vitezia cu coif de arama
L-ale carei flamuri patria te cheama,
Ori va fi o dulce inima de înger
Sa mângâie blânda ale mele plângeri?
L-am catat în lume. Unde o sa fie
Îngerul cu râsul de-alba veselie?
Unde o sa-l caut, mare Dumnezeu...
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?
Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul sau,
Caci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,
Dulce si iubita, sânta si frumoasa,
Vergina curata, steaua radioasa,
Si sa ma iubeasca, s-o iubesc si eu,
Sa-i închin viata sufletului meu.
Dar ce râde lumea? Ce râde si spune?
, , Femeia nu este ce crezi tu, nebune.
Fata ei e-o masca ce-ascunde-un infern
Si inima-i este blestemul etern,
Buza ei e dulce, însa-i de venin,
Ochiu-i te omoara, când e mai senin.
Si-apoi ce-i amorul? Visu-i si parere,
Haina stralucita pusa pe durere".
Dar daca e astfel, unde-i a mea zâna
Cu chipul de înger muiat în lumina?
N-a fost niciodata. De-a fost vrčodata,
Atunci în mormântul cel rece o cata.
De n-a fost imagina-ti singur în tine
Un înger din ceriuri cu aripi senine,
Pe care deodata cu sufletul tau
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu
Si care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul mortii fiinta-si pierdu.
Si cânta pe-ast înger de dulce amor
Si plânge-l cu jale si plânge-l cu dor;
Din sufletu-ti rece tu fa o gradina
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumina;
Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primbla adese cu gânduri uimite;
Alege-ti o cruce, alege-un mormânt
Si zi: Aici doarme amorul meu sânt;
Si cânta la capu-i si cânta mereu:
Dormi dulce si dusa, tu, sufletul meu!
Catrene
Când te pierzi în valul vietii
Trist la tarm doar eu ramân:
Brate fara de nadejde,
Nava fara de stapân.
*
Cum se turbura izvorul
Când din el drumetul bea,
Astfel ma-nfioara dorul
Când rasari în calea mea.
*
Tu esti aerul, eu harpa
Care tremura în vânt,
Tu te misti, eu ma cutremur
Cu tot sufletul în cânt.
*
Eu sunt trubadurul. Lira
Este sufletul din tine,
Am sa cânt din al tau suflet
Sa fac lumea sa suspine.
Ce Te Legeni?...
- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?
- De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vântul frunza-n dunga -
Cântaretii mi-i alunga;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!
Ce e amorul ?
Ce e amorul ? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Încât sa n-o mai poti uita
Viata ta întreaga.
Dar înca de te-asteapta-n prag
În umbra de unghere,
De se-ntâlneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si ceruri si pamânt
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atârna de-un cuvânt
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamâni
Un pas facut alene,
O dulce strângere de mâini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atâtea ori
Si noaptea totdeauna.
Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
Ce-ţi Doresc Eu ţie, Dulce Românie
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
T;ara mea de glorii, tara mea de dor?
Bratele nervoase, arma de tarie,
La trecutu-ti mare, mare viitor!
Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,
Daca fiii-ti mândri aste le nutresc;
Caci ramâne stânca, desi moare valul,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.
Vis de razbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Si deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triumfând,
Spuna lumii large steaguri tricoloare,
Spuna ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,
Când cu lampa-i zboara lumea luminând,
El pe sânu-ti vergin înca sa coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brate, tu îi fa altare,
Dulce Românie, asta ti-o doresc.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,
Tânara mireasa, mama cu amor!
Fiii tai traiasca numai în fratie
Ca a noptii stele, ca a zilei zori,
Viata în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tarie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fala si mândrie,
Dulce Românie, asta ti-o doresc!
Cereti canturi de iubire
Cereti cânturi de iubire:
Niciodata n-am iubit
Vesel cânt de fericire?
Fost-am eu doar fericit?
Nu, de când eu sunt în lume
Nimeni, nimeni pe pamânt
N-a zâmbit l-a mele glume,
N- ascultat al meu cuvânt.
Nu, de când eu sunt pe lume,
Fericirea n-am baut;
De râdeam cu veselie,
Eu în veci m-am prefacut.
Am întors apoi cojocul
Când iubirii mi -s-ofereau;
Le-am fugit si râsul, jocul,
Cu mândrie le-am respins.
Plin de nevinovatie
În aceia tineri ani,
Eu primeam cu bucurie
Tot ce s-ar fi oferit.
Astazi ea ma înconjoara,
Astazi eu blestam si fug.
A mea inima fecioara
N-a primit. Azi nu voi jug.
*
Ah, odat orice femeie
Mie-un înger se parea,
Pe-orisicare-as fi iubit-o,
Ce primea iubirea mea.
Dar vai! cine-o sa se uite
La copilul cel ciudat
Cu-a lui plete lungi zburlite
Si cu ochiul turburat?
Aveam spirit dar prea fine
Pareau glumele-mi la prosti.
Cei batrâni credeau ca anii
Le da drept sa nu m-asculte.
Astazi, voi, femei, iubire
Mi-oferiti azi n-o voi eu.
Azi batrâni cer aprobarea-mi,
Vor s-asculte sfatul meu.
Dara astazi cu mândrie
Eu nu voi sa le raspund.
Ah! vor sti ei vreodata
Câte lacrimi eu am plâns?
Cine-i?
Norul tipa, dunii latra,
Marea se zvârcole-n veci,
Prin scheletele de piatra,
Ce-n natura cea maratra,
Stau batrâne, slabe, seci.
În castelul trist si mare,
Ce se nalta rece, sur,
Cu fantasticul lui mur,
Printre stânci cu poala-n mare
Si cu fruntea-n cer de-azur;
În castel izbind de nouri,
Sta-n fereastra ca un arc,
Într-a marei lungi ecouri,
Fata-n val de gând si nouri
Al serafilor monarc.
Un monarc cu fata pala
Si cu par de-un aur blond,
Iar în ochiu-i, vagabund,
Vezi lumina matinala
Stele-albastre fara fund.
Cine-i îngerul pe maluri,
Ce viseaza în castel,
Când al marei vis rebel
Sfarma lumile-i de valuri
De pamântul eternel?
Cine-i zâna fara nume
Ce priveste tot în veci,
Printre stânci de pietre seci,
Cum se scutura de spume
Ale marei unde reci?
Ea priveste ca o luna
Dintr-un nor de piatra, sur,
Ce-o întuneca-mprejur
Cerul norii îsi aduna
Si castelul l-înconjur.
Codru Si Salon
I.
Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala
Si muzica-i si visuri si farmec îndelung.
În ochii unui tânar sadita e raceala
Si note cât de blânde în inima-i n-ajung.
Amicul cel de-o vrâsta paharul lui îl împle
Si-l cheama si pe dânsul la masa unde beu;
Pe mânile-amândoua el tine a lui tâmple,
Se uita pe fereasta cum ninge-ncet... mereu.
Se uita cum omatul copaci si case-ncarca,
Cum vântul farma ramuri zvârlindu-le-n feresti,
Atunci i se nazare un vis frumos... si parca
Revede tineretea-i cu ochii sufletesti.
Colo în departare e valea lui natala,
Cu codri plini de umbra, cu râpe fara fund,
Unde izvoara albe murmura cu sfiala
Si scapar-argintie lovindu-se de prund.
Ar vrea ca sa mai vada colibele de paie
Prin stânce încuibate, ce mai ca se praval,
Când luna dintre nouri, craiasa cea balaie,
Se ridica prin codri din fruntea unui deal.
Sa aib-ar vrea coliba de trestii, mititica,
În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor,
Din pragu-i sa se uite la munte cum s-ardica
Cu fruntea lui cea stearpa pierzându-se în nor.
Ar vrea sa rataceasca câmpia înflorita,
Unde ale lui zile din visuri le-au tesut;
Unde-nvata din râuri o viata linistita,
Parând sa n-aiba capat, cum n-are început.
Mama-i stia atâtea povesti, pe câte fuse
Torsese în viata... deci ea l-au învatat
Sa tâlcuiasca semne si-a pasarilor spuse
Si můrmura cuminte a râului curat.
În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,
În dulcele-nmiitul al paserilor grai,
În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare
Zidesc o manastire de ceara pentru trai,
De spânzura prin ramuri de salcii argintoase
O-ntreaga-mparatie în cuib leganator,
A firii dulce limba de el era-nteleasa
Si îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.
Visa copilul... Fruntea-i de-o stânca razimata,
Privea uimit în râul ce spumega amar,
Si arunca vo piatra în apa-nvolburata.
Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zadar.
El vede ierburi nalte în mândra zi cu soare.
Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin
Prin iarba mare trece s-aminte luatoare
Pliveste flori albastre si fire de pelin.
Cununa împleteste, o-ncaiera salbatec
În pletele îmflate, în parul încâlcit
Si ochii râd în capu-i si fata-i e jeratec
A lanurilor zâna, cu chip sumet, rastit.
Apoi în codru trece si cânta doina draga.
Salbatec este glasu-i, vioi, copilaros,
El suna-n codru verde, trezeste lumea-ntreaga,
Picioarele-i desculte îndoaie flori pe jos.
, , Ah! cum nu sunt ea striga o pasare maiastra
Cu penele de aur ca pasarile-n rai;
La Sfânta Joi m-as duce, as bate în fereastra
Cu ciocul si i-as zice cu rugatoriul grai:
Sa-mi deie-un mar, în care închisa e o lume,
Palat frumos la munte, în codri înfundat,
S-un fat-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,
Din sânge si din lapte fecior de împarat!"
Ea cânta si pocneste în crengi c-o varga lunga.
O ploaie de flori albe se scutura pe ea,
Un flutur se înalta, cu sete ea-l alunga,
Cu mâna crengi îndoaie si glasu-i rasuna.
Apoi si-aduce-aminte... era o zi frumoasa...
El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...
Ea paru-si da-ntr-o parte din fata rusinoasa,
Îsi pleaca ochii timizi si el a stat pe loc...
Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea sa tie minte.
Destul ca nu mai este... si chipul ei cel blând,
Zâmbirea-i sfiicioasa si ochiul ei cuminte
Sunt duse fara urma de pe acest pamânt.
S-a stins. De-aceea însa ar vrea înca o data
Sa vada lunca verde, departe valea-n flori,
Unde ades pe bratu-i, în noaptea înstelata,
Sedea pe stânca neagra spuindu-i ghicitori.
Da, ghicitori, enigme. Ce stia el pe-atunce
De-a vietii grea enigma, de anii furtunosi?
În lacu-adânc si neted, în mijlocul de lunce,
Parea ca vede zâne cu par de aur ros.
Si trestia cea nalta vuind de vânt mai tare...
La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,
Când retele din codru pe cretii apei clare,
Scaldându-se prin papuri lasau pe valuri fulgi.
II
Trecura ani. E noapte. În camera bogata,
Pe-un pat alb ca zapada, copila sta maret.
O candela de aur c-un punct de foc arata
Prin umbra stravezie icoane pe pareti.
Culcata jumatate, copila cu-ntristare
Zâmbeste. Plete blonde pe umere cobor
Si cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare
Arata nu amorul ci setea de amor.
Iar fata ei frumoasa-i de-acea albeata sura,
Brumata ca-n lucirea unui margaritar;
Pe brate de zapada, pe sânii ei se fura
A candelei lumina mai rar si tot mai rar.
Iar micile-i picioare ating covorul moale
Si chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.
L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale
Sta în genunche dânsul, privind întunecos...
Sub umeri-unei fete ca marmura de rece
Sunt umbrele-ntristarii, ce-adânci l-arata slab;
Prin ochii mari si negri o îndoiala trece,
Ce fulgera în taina, apoi dispare-n grab.
Din vorba mea nu poate amor sa se aleaga?
Nu te iubesc atâta cât stiu sa te iubesc?
Ai vrea sa storc din mare amaraciunea-ntreaga
Si într-o picatura s-o beau, sa-nnebunesc?
Spre-a împlini vounul din dorurile tale,
Au pot sa fiu, copila, de trei ori Dumnezeu,
Si ce-au facut puternic în veacurile sale,
Aceea într-o clipa sa pot a face eu?
O, de-as putea s-amestec a lumii lucruri toate,
Dupa a mea vointa un ceas sa te încânt,
Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,
Pustiu ar fi în ceriuri si ceriul pe pamânt.
Si la a ta ivire parere-ar ziua noapte,
Astfel de stralucita ai trece-n lanuri verzi,
Încât numai pâraie ti-ar povesti cu soapte,
Ca în a ta privire eu mintile îmi pierz.
Când ai muri, iubito, caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar
As stinge în gramada sistemele solare
Si-n ast mormânt te-as pune ca pe-un maragaritar.
Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,
În caos fara stele si fara de nimic,
M-as arunca un demon sa cad o vecinicie,
De-a pururea si singur desertul sa-l despic.
Iar daca liberate planetele cu-ncetul
Ar reintra în viata în vechile lor legi,
Fiintele lor noua priveasca-atunci cometul,
Nelinistind cu zboru-i veciile întregi.
Fantasma nesfârsita si totusi diafana,
Din lume exilata neaflând limanul sau,
Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirana
Acela sa fiu eu.
Sa faci minuni? Nu-i asta. Nu ma-ntelegi, iubite
Pe crestetul lui mândru ea mânile si-a pus.
Sunt taine-n asta lume atât de neghicite,
De-ai spune viata toata, tot n-a sfârsi de spus.
Vezi tu, eu te-as vrea těmid, un blând baiet, sa-mi spuna
Cu ochii plini de visuri zadarnice povesti,
S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta nebuna!
Asa cum te visasem ai fost, dar nu mai esti.
Patate de-ndoiele a vietii tale vise
Baiet de-ai fi tu înca, la mine sa te-ardic,
Sa te privesc cu gene pe jumatate-nchise,
Dar nu mai crezi în visuri, caci nu mai crezi nimic.
Sa fii un pagi din basme si eu sa fiu regina!
O, cum as fi de buna si tu ai fi gentil,
Plutire-am lin pe lacul ce doarme în gradina,
Caci eu ma simt copila, de-ai fi si tu copil!
Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgera-n tacere,
Nu astea ma îngheata de-mi vine ca sa mor.
Ma doare nu stiu... glasul amestecat cu fiere,
Caci sufletu-ti e-o rana, suflarile-ti ma dor.
Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ti ca vad o veche vina.
În vorba amintirea a unei crude munci,
În inima e-o parte cu totului straina
De-ai fost vrodata tânar, e foarte mult de-atunci!
Codrule, Maria-ta
Codrule, Maria Ta,
Lasa-ma sub poala ta,
Ca nimica n-oi strica
Fara num-o ramurea,
Sa-mi atârn armele-n ea.
Sa le – atârn la capul meu,
Unde mi-oi asterne eu
Sub cel teiu batut de vânt
Cu floarea pân-la pamânt,
Sa ma culc cu fata-n sus
Si sa dorm dormire-as dus;
Dar s-aud si-n visul meu,
Draga codri, glasul tau,
Din cea rariste de fag,
Doina rasunând cu drag,
Cum jelind se tragana
Frunza de mi-o leagana,
Iara vântul molcomit
De-a vede c-am adormit,
El pin teiu va viscoli
Si cu flori m-a coperi.
Confesiune
Aciea este lumea… de-o sfaram e sfarmata.
De sfaram pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Si soarele pe ceruri se-nchide ca o rana
Ce arde-n universul bolnav de viata vana.
Si marea tace-nceata; cântau strigoi; miscare;
O noapte condensata, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapa, din caverne
Povestea linistita a mortii cei eterne…
Nu vezi ca desi chipu-mi arat-a fi de gheata,
Un vis al meu caldura-i, lumina si viata?
V-am înselat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viata plecati sub anateme
Sa va urâti din leagan, sa v-omorâti în vain,
V-am semanat în spatiu pe voi samânta Cain,
Sa curat am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Si pentru voi anume creai al vietii iad.
Si sa va-nsele vecinic l-am îmbracat frumos
Cu nopti senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere si în pacat zâmbire.
Tot ce-aspirati în lume, toate-au acelasi fine.
În mantie de rege m-am îmbracat pe mine
Si de va-ntindeti mâna dup-a mea umbra-avara,
Las mantia sa-mi cada si ma revedeti iara.
Coroana, aur, glorii, cântare si comori,
Istorie si nume, iubire si onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeti-le numai si veti vedea ca-s… eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…
Am zugravit în ochii-ti semanaturi de stele.
Moarte si nemurire sunt numai umbre a mele.
Ca sa va-nsel privirea am nascocit eu timpul.
El va arata iadul, imperiul, Olimpul
Si cu mândrie poarta a veciniciei masca
Când mama lui e-o clipa, care când sta sa-l nasca
Îl si ucide. Totusi, în clipa suspendata,
Daca din noapte-eterna o fiinta se arata,
El vede cer si stele, oceanul, universul;
El nu-mi zareste ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie trecutul gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica si umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din carti el sta s-adune,
În petice de vreme catând întelepciune.
Ce înteles au ele… ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbra, mizerie, pieire.
Nu vrei s-asculti de mine. Nu stii s-asculti. Mi-e mila.
Nu este dat ca omul cel muritor, în sila
Sa poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplita,
Sa duca-n piept durerea aceea ce menita
A fost ca sa o poarte o omenire toata,
Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfarmata
În mii bucati, ca astfel sa o puteti purta.
Nefericite iata confesiunea mea.
Copii eram noi amândoi
Copii eram noi amândoi,
Frate-meu si cu mine.
Din coji de nuca car cu boi
Faceam si înhamam la el
Culbeci batrâni cu coarne.
Si el citea pe Robinson,
Mi-l povestea si mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din carti de joc si mai spuneam
Si eu câte-o prostie.
Adesea la scaldat mergeam
În ochiul de padure,
La balta mare ajungeam
Si l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.
Din lut acolo am zidit,
Din stuful des si mare,
Cetate mândra la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurata.
Si frate-meu ca împarat
Mi-a dat mie solie,
Sa merg la broaste nempacat,
Sa-i chem în batalie -
Sa vedem cine-i mai tare.
Si împaratul broastelor,
C-un oacacŕ de fala,
Primi - poruncě ostirilor
Ca balta s-o rascoale.
Si am pornit razboi.
Vai! multe broaste noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Si-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am facut pace.
Si drumul broastelor le-am dat.
Saltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca sa nu mai revie.
Noi am pornit spre casa.
Atunci rasplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Si frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazanoapte
Peste popoare-ndiane.
Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miauna sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.
Si împaratul milostiv
Mi-a dat si de sotie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Si tapana, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.
Am multamit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânastire,
Într-un cotlonde soba.
Si ah! si draga-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dara ea nu-mi raspundea
Si de ciuda eu atunci
Am aruncat-o-n foc.
Si pe sura ne primblam
Peste stuf si paie
Si pe munti ne-nchipuiam.
Cu fiece bataie
Marsileam alaturi.
Si pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batista într-un bat.
Steag de batalie.
Cântam: Trararah!
Ah! v-ati dus visuri, v-ati dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În strainatate -
Poate-s deschisi si-n groapa!
Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albastri
Lumineaza - un surâs
Din doi vineti astri
Sufletu-mi trezeste.
Eu? Mai este inima-mi
Din copilarie?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! îmi îmbla ades prin gând
O cântare veche.
Parca-mi tiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume si iar lume!
Craiasa din povesti
Neguri albe, stralucite
Naste luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le intinde pe cimpie;
S-adun flori în sezatoare
De painjen tort sa rumpa,
Si anina-n haina noptii
Boabe mari de piatra scumpa.
Linga lac, pe care norii
Au urzit o umbra fina,
Rupta de miscari de valuri
Ca de bulgari de lumina,
Dindu-si trestia-ntr-o parte,
Sta copila lin plecata,
Trandafiri arunca rosii
Peste unda fermecata.
Ca sa vad-un chip, se uita
Cum alearga apa-n cercuri,
Caci vrajit de mult e lacul
De-un cuvint al sfintei Miercuri:
Ca sa iasa chipu-n fata,
Trandafiri arunca tineri,
Caci vrajiti sunt trandafirii
De-un cuvint al sfintei Vineri.
Ea se uita... Paru-i galben,
Fata ei lucesc în luna,
Iar în ochii ei albastri
Toate basmele s-aduna.
Cristalografie
Când aduce blonda Liza
Socoteala unei vedre,
Universul cristaliza
Hexacontetraedre!
Criticilor Mei
Multe flori sunt, dar putine
Rod în lume o sa poarte,
Toate bat la poarta vietii,
Dar se scutur multe moarte.
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Însirând cuvinte goale
Ce din coada au sa sune.
Dar când inima-ti framânta
Doruri vii si patimi multe,
S-a lor glasuri a ta minte
Sta pe toate sa le-asculte,
Ca si flori în poarta vietii
Bat la portile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer vestmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ti viata,
Unde ai judecatorii,
Ne'nduratii ochi de gheata?
Ah! atuncea ti se pare
Ca pe cap îti cade cerul:
Unde vei gasi cuvântul
Ce exprima adevarul?
Critici voi, cu flori deserte,
Care roade n-ati adus -
E usor a scrie versuri
Când nimic nu ai de spus.
Cugetările Sărmanului Dionis
Ah! garafa pântecoasa doar de sfesnic mai e buna!
Si mucoasa lumânare sfârâind saul si-l arde.
Si-n aceasta saracie, te inspira, cânta, barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentru-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scârtâie de vânt fereasta,
În pod miauna motanii - la curcani vânata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditând umbla-n ograda.
Uh! ce frig... îmi vad suflarea, - si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne, - macar totusi are blana.
Mi-as mânca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n perete si nevasta - o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. - Într-un roi mai de un stânjen
Au iesit la promenada - ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrâna, cuvios în mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig. - Iata pe mâna cum codeste-un negru purec;
Sa-mi moi degetul în gura - am sa-l prind - ba las', saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu - ce-mi pasa mie - bietul "ins!" la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. - Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mâte, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gândeste hâtrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce în mâteasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în sura, ori în pod, în gavauna?
De-ar fi-n lume numai mâte - tot poet as fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte, tragic miorlaind - un Garrick,
Ziua tologit în soare, pândind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizând duios la luna.
Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar,
Le arat ca lumea vis e - un vis sarbad - de motan.
Sau ca popa colo-n templul, închinat fiintei, care
Dupa chip s-asemanare a creat mâtescul neam,
As striga: o, motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motanimei îl desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri - liliecii?
Anathema sit! - Sa-l scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O, motani fara de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheara
Si la tors v-a dat mustete - vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca în clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu în pat.
De-as putea sa dorm încaltea. - Somn, a gândului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu mâte si cu pureci si cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!
1872, 1 decembrie
Când Amintirile...
Când amintirile-n trecut
Încearca sa ma cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Si azi aceleasi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduiosarii mele.
Si peste arbori rasfirati
Rasare blânda luna,
Ce ne gasea îmbratisati
Soptindu-ne-mpreuna.
A noastre inimi îsi jurau
Credinta pe toti vecii,
Când pe carari se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte sa se stânga,
Când valurile de izvor
N-au încetat sa plânga,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-si,
Când ochii tai, tot înca mari,
Se uita dulci si galesi?
Când însuşi Glasul
Când însusi glasul gândurilor tace,
Ma-ngâna cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea noptii blând însenina-vei
Cu ochii mari si purtatori de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca sa te vad venind ... ca-n vis, asa vii!
Cobori încet... aproape, mai aproape,
Te pleaca iar zâmbind peste-a mea fata,
A ta iubire c'um suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Sa simt fiorii stringerii în brate,
Pe veci perduto, vecinic adorato!
