Mihai Beniuc

Nu Ma Vei Uita
Te mariti, si stiu, vei naste prunci,
Veti avea camin si alte cele
Dar asa frumoasa ca atunci
Cand erai stapana vietii mele
Nu vei fi tu niciodata
Niciodata

Anii vor veni mereu siraguri
Ca soldatii la cazan flamanzi
Din viata ta de miez si faguri
N-o sa aiba Moartea nici de pranz
Poate doar o simpla, trista, cina
Trista cina.

Ce batrana, palida si goala
Vei ramane peste trei decenii
Sangele tau, astazi in rascoala
Va fi rece, rece. Doar vedenii
Despre tot ce-a fost vei mai avea
Mai avea

Ca strigoii vor veni la tine
Din iubirea noastra ne-ntamplata
Gandurile, visele haine.
Nu ma vei uita tu niciodata
Sufletul cu altul ti-i zadarnic
Darnic.


Prea tarziu
Noi ne iubim de mult, si fara ura,
Chiar de scaparam vreo vorba rea din gura;
Nu ne-am facut mult bine, nici mult rau,
Si totusi parca ne desparte-un rau.

Ce ne desparte nici nu stim prea bine,
Dar stim de undeva ca raul vine,
Ca de sub sol un gaz otravicios -
Se ofileste tot ce-a fost frumos.

Io-s vinovat ori tu esti vinovata?
Viata toata-i pata lînga pata.
E prea tîrziu sa ne mai despartim.
Nu mai e tare mult, mai stai. Murim.


Suspinele de alta data canta...
Ne-a-nmugurit iubirea-n noi iubiri
Precum samanta-n parc de trandafiri-
Ni-i dragostea mai multa, mai bogata,
Mai plina de lumini ca alta data.

Pe unde-a fost de mult o suparare
Au inflorit zambilele-n carare
Si-n locul unei sterse cicatrice
Isi are cuibul cald o pitulice.

Suspinele de alta data canta,
Zdrobirea sufleteasca se avanta
Schimbata-n ciocarlie si scantee
Si lacrimile vechi sunt curcubee.

Ne doare neizbanda ca o rana
Si nu ne oboseste nici o goana
De-a cauta un leac, o mangaiere,
De-a astepta cuminte si-n tacere.

Nu ne lasara anii tristi si goi,
Ca toamna rece pomii fara foi,
Ci timpul sarutandu-ne pe frunte
Ne-a dat lumina culmilor carunte.


Ultima Scrisoare
Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma,
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
Nu te mai cant in versuri niciodata,
In drumul tau mai mult nu am sa ies,
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
A fost desigur numai o greseala,
Putea sa fie mult, nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Cand degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinta ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenuncheate randuri submisiv
La soclul tau dumnezeisc asteapta
Sa le intinzi un zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De ne-nteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun : « Esti ca oricare” ...
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul,
Ce-l tine candid amintirea mea.
Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
Te voi iubi mereu fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor lina,
Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.
Si cand viata va fi rea cu tine,
Cand au sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemai scrise te magai.
In dulcea lor cadenta leganata,
Te vei simti ca-n visul cel dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Sa plec de-aicea de la voi curand,
Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.
Si dac-ar fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.



Versuri De Toamna Tarzie
Mahnirile se lasa pe sufletul meu iar
Ca negura de toamna pe campul solitar.
Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva.
Ma doare vara stinsa si amintirea ta.
Fara folos taria innourata plange,
Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange
Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara
Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ...
La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii
Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii?
Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol,
Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para
Odaia taraneasca prin fumul de tigara
Visatul cuib de calde si blande fericiri –
Porneste lin vioara tristetii-n amintiri.
Scolarule, tii minte? Caietul de latina
Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina
Si inflorea departe un dulce pui de om.
Dar altii scuturara copt rodul scump din pom.
Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii.
Am poposit odata la marginea poemii
Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec.
Din vinul poeziei beam pana la inec.
Dar nu stiu cum azi vinul a devenit salciu.
Satul de mine insumi un altul vreau sa fiu.
De-aceea poate astazi cand negura se lasa
Ma podideste dorul sa am si eu o casa –
Un pic de bucurie cu altii in comun,
Cui lucruri ne’nsemnate si gingasii sa-i spun –
Ci fara margini ceata pe campul ud se-ntinde
Si nici un geamin bezna lumina nu-si aprinde.